picaturi de suflet

De azi, m-am hotarat ca trebuie sa elucidez si povestea asta ce ma framanta de cativa ani de zile si pentru care nu am nici o explicatie rationala, a fost ceva ce s-a intamplat pur si simplu.

Cu sperante multe si cu norocul incepatorului am sa incerc sa deznod unele chestiuni din noianul asta de sentimente ce ma compun si ma recompun intr-un mod ciudat dar atat de satisfacator.

Sa vorbesc despre dragoste e ca si cum as incerca sa prevad ziua de maine.Dar o sa ma consider un profet inca nerecunoscut si nici macar autorizat de vre-un cineva din domeniu.Asadar si prin urmare sa incep a face predictii despre ciudatenia sentimentului e decizia momentului.

A inceput surprinzator si nu pot spune ca s-a sfarsit vreodata. Bineinteles ca este vorba de doua personae, una mai diferita decat alta, da asta o sa fie deliciul povestirii , caci pana la urma compatibilitatea sa zicem ca …nu a invins.

Totul a inceput intr-o zi de mai, o zi banala ca toate celelalte zile. Nimic nu anunta vantul schimbarii ce avea sa bata incepand cu acea zi.

Ca sa fixam si un loc al actiunii sa zicem ca totul avea sa se intample in orasul S.Un oras ce te invaluia prin impredictibilitatea lui.Oras de munte doi in unu as pute zice.De ce doi in unu? Pentru ca centrul, esenta si sufletul acestui oras este atat de batran, ca nici cei mai in varsta nu-si mai amintesc prea multe detalii.In fine, orasul asta vechi inchis intr-o veche cetate este inconjurat de modernitatea secolului 21 . E ca si cum ai trai in universe paralele si ai posibilitatea de a trece dintr-unul in altul.Povestea asta pe care tot evit intentionat sa o incep a debutat aici .Cum spuneam,era o zi ca toate celelalte, asteptam linistita in statia de autobuz mult asteptatul si mereu inghesuitul mijloc de transport in comun. Dimineata era racoroasa, iar tepii inversunati ai vantului imi faceau pielea sa se infioare. Intr-o jumatate de ora trebuia sa ajung in fata teatrului mai dornica de afirmare ca nicicand. Care era treaba cu teatrul? Pai incepuse a 11 editie a Festivalului Internatiponal de Teatru, si eu, ca o studenta constiincioasa, ma oferisem ca voluntar al biroului de presa.Auzisem de la colegii mai mari ca ar fi o experienta interesanta, si tot ce mi se parea interesant implica musai si o participare.

In sfarsit a aparut si autobuzul.M-am strecurat cu greu printre puzderia de oameni , care mai de care mai agitati si mai neplacut mirositori.Am gasit un loc la fereastra , si nici ca m-am mai miscat de acolo. Dincolo de geamul spoit, se distingeau culorile primaverii.Soarele arunca in deznadejde niste raze aurii spre pamantul ce inca se spala pe fata cu broboanele de roua. Palcurile de verdeata erau incarcate cu mireasma fragezimii.Pomii -si ei imbracati in straiele de nunta- imprastiau arome ametitoare. Asta se vedea undeva departe, dincolo de strazile prafuite , de claxoanele nervoase, si de aerul irespirabil. Ma pregatesc sa cobor, caci aici e capatul meu de linie.