Trecusera vremuri peste mine
Trecusera ani
Pe care nu speram
Sa-i mai revad.
Trecusera atatea
Peste mine...
Dar poate asa e
Intotdeauna inceputul,
O alta carare, pornita
Din cercul orbilor
In care adesea
Cautam
Altceva
Altfel
Alt...
Nemaiputand distinge culori
Sunete,
Nici macar visele
Nemaiputandu-le distinge
Avem impresia ca acel cerc
E viata noastra...
Dar, priveste bine!
intotdeauna poate sa fie...
Un nou inceput.
luni, 23 iulie 2007
versuri nesfarsite
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Atom Feed (xml)
6 comentarii:
Am reusit, intr-un sfarsit... Nu credeam ca e asa greu sa fii prieten cu un blog, dar...
Din mine, de jos, din voi, de sus.
Într-o zi, a venit primavara în satul bunicilor mei.
Florile creşteau tot câte trei
În umbra mito-ilogică a grădinii.
Copacii se înălţau sper ziua de mâine.
Îi calauzea lătratul de câine
Din curtea aplecată peste pământ.
Iarba se întindea în verdele ei.
Firul cuteza să aiba idei
Despre lipsa paşilor din ultima vreme.
Eu strigam la poartă să-mi deschidă cineva.
Ecoul meu trăgea zăvorul pe care stătea,
Dar nu putea să mă lase să intru.
M-am aşezat pe gândul amiezii.
Mai păstra înca umbra zăpezii,
Iar eu mi-am amintit de copilărie.
Am lăcrimat de mai multe ori amintirea.
Un câine mi-a lătrat atunci privirea
Şi mi-am dat seama că era timpul să plec.
Spre capătul satului, era tot primăvară.
Se prefăcuse într-un cimitir de ţară
Cu flori ţesute la războiul din pod.
De-abia atunci am zâmbit, ca şi-ntr-un zâmbet.
Bucuria vieţii -cu al meu umblet-
Nu luase sfârşit.
Şi era primăvară în satul bunicilor mei,
Ei doi şi cu mine… trei,
Ei, cu bucuria de sus, eu, cu cea de jos.
Asteptand
Poate tu nu mai stii,
dar odata ai fost nisipul din palmele mele.
Te scuturai usor de ele
Ca si de un gand.
Apoi, ai fost iarba de sub pasii mei.
Te scuturai usor de ei
Ca si de un ceas.
Ai fost si privirea de sub pleoape.
Ne ascundeai pe drum de noapte
Sa nu ne vada cineva.
Intr-un tarziu, ai dat ceasul inapoi.
Pe cand aveam eu pasii goi
Peste pamantul rece;
Pe cand aveam clepsidre-n loc de maini
Si asteptam nisipul, sa-l cununi
Cu parti din tine;
Si priveam cu trecutul meu.
Pleoapele mi se-nchideau greu
Ca-ntr-o lacrima.
Tu ai plecat cu vremea inainte.
Eu am ramas cu respiratia cuminte
asteptand.
Dimineaţa fiecărui orb
Era orb. Cânta la pian şi auzea până dincolo de muzică.
Se vorbea despre el într-o biserică din oraş
Şi toată lumea venea să-l asculte.
Locuia în cartierul Zorilor
Şi îi plăceau mult dimineţile.
Eu cred că dimineaţa e făcută pentru orbi,
Pentru a-i ajuta cu încă o lumină,
Ca lumânarea aprinsă-n întuneric,
Ce naşte cu sine o umbră nespus de frumoasă.
Mergea singur pe stradă şi auzea ce trecătorii nu iau în seamă niciodată:
Paşii izgoniţi de trupurile grăbite.
Oamenii se măsurau în bătăile paşilor
Şi în respiraţia dintre două cuvinte.
Când era mic, statea în apropierea unei grădini
Şi a aflat că trandafirii de acolo erau galbeni.
Într-o zi, tatăl său a venit acasă cu un litru de benzină;
“Ce ai în mână?” “Un lichid” “Ce culoare are? Cum e?” a întrebat.
“Galben” “Hm… E trandafir”.
Avea douăzeci şi cinci de ani. Ura mirosea a benzină,
Iar iubirea avea miros de trandafir galben.
N-a cunoscut nici una, nici alta,
Dar, într-o dimineaţă, s-a trezit nespus de fericit.
Visele lui erau în culori…
Trimiteți un comentariu