Educatie sau Costel si prezentul (III)

Tot noi doua sa va ducem in spinare, ca muncim ca niste naroade. Daca n-as fi fost eu cu mama ce v-ati fi facut. Ca asa mi-am mancat toata viata. Am zis sa cresteti si voi mari sa ma ajutati si cand colo.... Ca nu l-am putut lasa dracului cand a plecat prima data din casa. Cine m-o fi pus doamne sa-l primesc iar inapoi!? Numai dracul, el m-o pus! Sa-mi chinui zilele, sa n-am si eu macar o zi fericita. Parca ce-o facut toata viata decat o dormit si s-o dus la servici...Si eu banii tot nu i-am vazut niciodata. Vine seara, mananca si se culca. Se scoala la pranz a doua zi, mananca si pleaca iar. Vezi, de aia nu dam noi inainte deloc.Cand se scoala el, vecinii is plecati demult la treaba . Uita-te la ei. Vezi, muncesc oamenii, dar si au de toate.
Toate casele is acoperite cu tigla, toate au garduri, scari bune, numai a noastra e prapadita si vai de ea. Si cum a fost odata!
Cine mai era ca mine cand eram fata!
O, doamne, doamne ce ti-oi fi facut de m-ai pedepsit asa!
De ce nu l-oi fi ascltat eu pe tata, doamne, sa ma fi dus la el la oras. Am zis ca-mi iau un functionar, ca cu averea mea si cu banii lui o s-o scoatem bine la capat.
Si-l luai pe dracu-n patru!
Barem omorati-ne si duceti-ne la cini in ogas!
Sa se termine odata cu suferinta asta!
O, doamne, doamne, la ce m-ai fi facut?... Doar ca sa sufar pe pamantul asta.
Lacrimi mari se scuturau din ochii caprui, pierduti in fundul capului, si se prelingeau printre hohote de plans infundat.
Costel, imbracat cu un trening cu genunchii scosi, cu niste tenisi jerpeliti in picioare statea calare pe scaunelul lui, ascultand la cele doua fiinte pe care le iubea nespus, si cu ochii inlacrimati privea undeva departe.
Fumul ce inunda camera la cate o rafala de vant prin hornul sobei, prinse in zborul lui primele franturi ale suferintei.
-Mamica, taci..te rog.
Vorbele se prelingeau incet din gatul uscat, ca ganguritul unui pui insetat si infometat dupa mama lui.
-Iarta-ma mama ...te rog! Lacrimi mari rasarira in coltul ochilor lui caprui, iar micutele maini isi treceau alintarea peste parul mamei, a carei durere o presimtea dar inca nu putea sa si-o explice pe deplin.
Stateau amandoi rezemati de pragul usii dintre camere, iar privirea lui trista pina-n strafunduri, i-o urmarea pe a ei, uitata undeva-n sufletul carbunilor din soba, ce-si pierdeau incet, incet stralucirea.

Afara, fulgii cadeau intr-un dans haotic, batandu-si parca joc de tipetele ascutite ale unui purcelus ce-si astepta pranzul. Niste vrabiute triste si linistite ciugulesc mai departe dintr-o balega.
-Doar pentru voi mi-am mancat eu viata, cu canele asta. Sa nu uiti asta cat ai trai... Am zis sa aveti si voi muma si tata, sa nu ramaneti orfani de mici...
S-apoi cand veti creste mari, si veti avea si voi rostul vostru, cred ca o sa fie mai bine.
In tine mi-am pus toata nadejdea, ca Tita-i fata, si oricum, nu se simte ginerele prea bine cu o soacra-n casa. La tine trag si eu nadejdea sa viu, ca cu canele asta nu mai stau apoi nici macar o zi...
Da-ntai sa cresteti voi mari si cuminti, sa invatati mama carte si sa ajungeti oameni mari, nu ca noi niste tarani prosti...
Eheii, da mai e pana atunci...
Suspinul acesta de usurare loveste din plin sensibilitatea copilului. Dintr-odata ochii adanciti intr-o lume trista, fara de capat, prinsera viata si spusera multe, multe...
- Las'sa cresc eu mare, ca o sa vezi mata...
Un suras, ca o briza a diminetii, cobori pentru o clipa pe buzele mamei si ochii lucira...
-Bine, bine, acuma du-te si te joaca, ca vad ca te asteapta Vasile cu saniuta!