...

Si asa au urmat, o intalnire, doua, trei, zece. Totul parea a fi desprins dintr-o poveste in care protagonsti eram eu si el. Doi copii nebuni si frumosi ce nu mai stiau altceva decat sa vina ora intalnirii lor, la bancuta din parc. Fiecare intalnire era diferita si la fiecare sentiment infiripat se mai adauga un altul. Si uite asa ni se parea ca ne cunoastem de cand lumea, dar imprevizibilul ma uimea de fiecare data. Cuvintele erau intotdeauna de prisos, necuvintele erau cele care ne apropiau. Senzatii noi si sentimente ce nu le mai intalnisem pana atunci ma invadau din toate cotloanele. Adesea ma intrebam de unde provin atatea simtiri si chiar ma speriam de noutate. Nu ma credeam capabila de atata intensitate si pasiune. Tot ceea ce cunoscusem pana atunci pareau a fi niste umbre pale ce veneau de undeva din trecutul meu, dar pe care nu le mai recunosteam. Era o rasturnare a propriului eu, o revolta intre ceea ce fusesem pana nu demult si intre noua persoana ce se scotea singura la iveala. Nu mai existau inhibitii , complexe, aveam incredere in mine si in ceea ce vream capatasem o pereche de aripi ce ma invatau sa zbor. La inceput, recunosc, era o oarecare neincredere dar pe parcurs am invatat sa imi deschid aripile si sa-mi dau seama ca de fapt nimic nu e imposibil. Ciudat, si totusi, mi se parea ca si el se redescoperea treptat alaturi de mine. Simtea si el aceleasi necunoscute dar incantatoare stari ce te inalta din incertitudine. Mi se parea ca fiecare atingere a lui imi infiora si cea mai ascunsa particica din corp. Fluturasii isi aveau si ei locul lor de cinste, binenteles ca in stomac, daca n-or fi zburat si deasupra capului!