Printre clipe

Ne aplecam din nou n-afara clipei

Ca doua randunele ce se zburlesc in soare

Ca doua umbre ce se imbratiseaza

Intr-o adanca neuitare.

Ramanem singuri cu linistea noptii

Cuprinsi de-aceeasi neputincioasa sfera

Privim prin noi spre-o lume necuprinsa

Spre a vedea ca-i totusi, efemera.

Dam drumul sperantelor de-nalt

Sa rataceasca-n voie prin vapaie.

Prin maini ni se strecoara un fior

Si transcendenta unui strop de ploaie.

Suntem atat de mici in necuprinsul nostru

Ca ni se pare-acum un strop de roua

Stralucitor in vremi crepusculare

Neputincios in soare, necunoscut cand ploua.

Ne aplecam din nou n-afara clipei

Spre-a cobori din ceruri neumblate

Ne strangem mana, tampla langa tampla

Ne-apropiem de noi, prin susurul de ploaie.

Calatorie

Am incercat sa imi aduc aminte ,

Cu inima …

Ce am visat tarziu in noapte

Cand stelele paleau in nopti

Fara de stele…

Mi-am cautat visele

Si te-am gasit pe tine

Fara sa-mi dau seama

Luna m-a rapit

M-a ridicat sus, in vazduh

Si am ramas suspendata.

Mi-am vazut inima

Fredona o melodie

Intre iubire si inima

Mi s-a deschis o cale

Si incet, incet, mi-am

Amintit…

Ca nu se poate sa mai uit

primul pahar:)

Cum oare e mai bine? Sa te bucuri de ce nu ai, pentru ca oricum nu ai ce pierde ?

Si atunci nici suferinta nu ti-ar mai scurta din viata ? Ar fi si asta o ipoteza din multe altele pe care nu ti le poti planifica in momentele acelea in momentele de pierdere a mintilor. Pentru ca atunci nu poti sa faci loc altor idei decat acelora care sunt in cauza, iubire, promisiune...ce sa caute idei ca:ce va fi dupa, cum imi voi aminti...e normal traiesti doar in prezent, caci prezentul te hraneste cu tot ce ai nevoie. Tot ce stiu eu e inceputul povestirii si sfarsitul ei, cuprinsul nu l-am inteles niciodata. Cuprinsul poate fi interpretat, imaginat sau poate doar luat ca atare...cuprinsul a fost.

Acum privesc lucrurile cu atata detasare incat nici nu-mi vine sa cred ca eu sunt persoana in cauza, persoana despre care povestesc. Pare desprinsa dintr-o lume ireala o lume care incepe intotdeauna cu a fost odata!

picaturi...picaturi

Se apropia de ora sase seara iar autobuzul nu mai venea.Ma dichisisem si eu ca o lady si acum asteptam un amarat de autobuz sa ma duca spre “Neverland”. Caleasca asta in comun se cerea inlocuita cu ceva mai rapid.

-Hei, taxi! Ma duceti si pe mine va rog la Parcul Tineretului!

-Da printesa, urca!

Si uite asa , devenita acum oficial, printesa ma indreptam vertiginos catre printul meu ce astepta deja de vreo zece minute.

L-am zarit de la distanta, era si el pus la patru ace. Asa zambaret cu freza-n vant si colturile camasei ridicate ca un rebel fara cauza ma facea sa ma fastacesc. Devenise deja un ritual neanteles pentru mine,ca de fiecare data cand il vedeam imi lasam capul usor intr-o parte si ma roseam pana in varful urechilor. “Stapaneste-te , inghite in sec, ca o sa se prinda” imi ziceam. Da ce sa-mi mai tot zic ca deja ma si vazuse.

-In seara asta am sa te duc intr-un loc nou, Sigi ii zice!

Hmm e ca o poveste fara sfarsit. Totul era atat de intens si de ireal incat mi se parea ca toate lucrurile din jurul meu complotau la continuarea idilei. Eram fericita ,implinita dar in acelasi timp intalneam si senzatii noi la care nu puteam sa le fac fata, senzatii ce abia le descifram si le invatam ca atare. El..era exact asa cum imi dicta inima, parca anume modelat dupa cerintele sufletului meu. Da , cred ca asta inseamna sa fii indragostit sa simti ca totul e posibil si se va intampla dupa propriul tau scenariu.

Hmm cum e soarta asta, ori iti da totul dintr-o data de nu stii ce sa faci cu atata bine , te buimacesti si pierzi clipa, si la fel poate sa-ti si ia, atunci cand credeai ca ai prins norocul de picioare terenul devine periculos de alunecos, si pana sa te ridici, deja totul a disparut ca prin minune.

....................................................................................................

Cateodata ma speriam ca sunt prea descifrabila si ca ar putea sa-si dea seama de tot ce simteam. Dar culmea ca nu imi era rusine, nu ma interesa, putea sa vada oricine ca…eram indragostita. Asta era, ma indragostisem! Da, acum imi explic termenul! Si totusi ma ferisem de starea asta nu vream sa se ajunga pana acolo, dar ce poti sa ii mai explici ratiunii cand inima o ia razna. Eram razna, pur si simplu. Pana la urma, e adevarata chestia aia ca atunci cand esti indragostit mai esti si aerian.

Cu toate ca eu nu mi-am dat seama, cei din jurul meu au avut grija sa-mi atraga atentia. Culmea este ca si el avea cam aceleasi simptome, luase microbul de indragostire si se gandise sa-l mai pastreze si el o perioada. Dar amandoi urmam acelasi tratament: intalniri regulate, saruturi peste masura, atingeri si soapte duioase.Remediu bun? Bun pe naiba! Ca eram mai vraiste ca nicicand dar totusi plini de viata.

Si cum inevitabilul era pe aproape, si rolul lui e sa treaca la fapte,s-a infaptuit. Dar unde, cand, cum, e o alta poveste.

...

Si asa au urmat, o intalnire, doua, trei, zece. Totul parea a fi desprins dintr-o poveste in care protagonsti eram eu si el. Doi copii nebuni si frumosi ce nu mai stiau altceva decat sa vina ora intalnirii lor, la bancuta din parc. Fiecare intalnire era diferita si la fiecare sentiment infiripat se mai adauga un altul. Si uite asa ni se parea ca ne cunoastem de cand lumea, dar imprevizibilul ma uimea de fiecare data. Cuvintele erau intotdeauna de prisos, necuvintele erau cele care ne apropiau. Senzatii noi si sentimente ce nu le mai intalnisem pana atunci ma invadau din toate cotloanele. Adesea ma intrebam de unde provin atatea simtiri si chiar ma speriam de noutate. Nu ma credeam capabila de atata intensitate si pasiune. Tot ceea ce cunoscusem pana atunci pareau a fi niste umbre pale ce veneau de undeva din trecutul meu, dar pe care nu le mai recunosteam. Era o rasturnare a propriului eu, o revolta intre ceea ce fusesem pana nu demult si intre noua persoana ce se scotea singura la iveala. Nu mai existau inhibitii , complexe, aveam incredere in mine si in ceea ce vream capatasem o pereche de aripi ce ma invatau sa zbor. La inceput, recunosc, era o oarecare neincredere dar pe parcurs am invatat sa imi deschid aripile si sa-mi dau seama ca de fapt nimic nu e imposibil. Ciudat, si totusi, mi se parea ca si el se redescoperea treptat alaturi de mine. Simtea si el aceleasi necunoscute dar incantatoare stari ce te inalta din incertitudine. Mi se parea ca fiecare atingere a lui imi infiora si cea mai ascunsa particica din corp. Fluturasii isi aveau si ei locul lor de cinste, binenteles ca in stomac, daca n-or fi zburat si deasupra capului!

o alta picatura...

Ajunsa in cele din urma si acasa, nu stiu de ce totul mi se parea mai frumos, camera desi era micuta si straina, devenise acum incapatoare si primitoare. Am pus buchetul de trandafiri intr-o vaza si ma uitam intrebatoare la el. Ce senzatii ciudate, de unde s-or fi ivit si astea, ca niste musafiri nepoftiti! Degeaba am scos limba la el si m-am strambat in fel si chip, ca in cele din urma , a trebuit sa-mi recunosc ca cel care mi l-a daruit a reusit sa aduca si ceva primavara prin sufletul meu.

Si ca un copil alintat, am adormit asa dezmierdata de noile stari.

Razele soarelui imi gadilau pleoapele dar refuzam cu incapatanare sa le deschid, caci visul nu se terminase inca. Un tarait asurzitor m-a dezmeticit. Era telefonul. Si ca sa vezi la celalat capat se auzea vocea din vis.

- Buna dimineata fetitza, cum ai dormit?

Hmm, o secunda, doua , trei…aaaaa deci n-am visat!

- E e e, am dormit super bine!

Tu ce faci?

Ce sa fac ma gandeam sa te trezesc din visare si sa te anunt ca a innceput o noua zi!

- E,ca sa vezi, esti bun si de ceas desteptator!

Imi place, e al naibii de frumos ce mi se intampla! E atat de altfel! Asta e, recunosc…imi place!

Soarele parca straluceste altfel astazi, oamenii zambesc, eu zambesc, ce nu ajunge?