Sa fie poezie?

Soarele rasari si el ,in cele din urma,aruncandu-si cu zgarcenie razele spre pamantul inghetat si adormit sub un strat de bruma.
Petele de umbra se sterg incet,incet facand loc unei lumini stravezii si nehotarate.
Campul isi arata obrazul parca spalat de broboanele de apa si cauta caldura binefacatoare, ca un copil ce se cuibareste la pieptul mamei.
Pomii stau in nemiscare,incremeniti in asteptarea unei raze, care sa-i trezeasca din nepasare.
Primele tractoare, tulbura linistea desavarsita si ca un ceas desteptator dau trezirea naturii.
Brazdele de pamant jilav, ce se aseamana cu niste rauri de ciocolata, se intorc greoi cu celalalt obraz spre soare.
Intr-un ochi de apa, o vrabiuta se dichiseste pentru o noua zi. Isi clateste incet gatutul cu o picatura de apa si apoi parca pentru a-si drege glasul scoate cateva sunete.
Nemultumita de rezultat mai ia o inghititura, isi zburleste penele si cu capsorul ridicat mai incearca o data. Ei, de data asta chiar i-a iesit si e multumita ca va sporovai cat e ziua de lunga cu consoartele ei impenate.
Ca o oglinda mare, in care se reflecta chipuri nedefinite, cerul imbratiseaza toate formele din peisaj.
Natura s-a dezmortit si in plina sarbatoare, se pregateste pentru o noua zi!