Mi-ar fi placut

Mi-ar fi placut sa intelegi ca pentru mine esti doar tu,
Mi-ar fi placut sa nu te vad de gat cu alta,
Mi-as fi dorit sa am puterea sa iti zic, nu doar sa scriu
Si sa fi tu oaza de apa pierduta in acest pustiu.
Mi-as fi dorit sa te urasc,nu sa ma urasc pe mine
Mi-ar fi placut sa ne plimbam, tinandu-ne de mana
Eu sa ma pierd in cuvinte, tu sa razi la orice gluma,
Mi-ar fi placut...sa ai curajul sa imi spui.

Sa fie poezie?

Soarele rasari si el ,in cele din urma,aruncandu-si cu zgarcenie razele spre pamantul inghetat si adormit sub un strat de bruma.
Petele de umbra se sterg incet,incet facand loc unei lumini stravezii si nehotarate.
Campul isi arata obrazul parca spalat de broboanele de apa si cauta caldura binefacatoare, ca un copil ce se cuibareste la pieptul mamei.
Pomii stau in nemiscare,incremeniti in asteptarea unei raze, care sa-i trezeasca din nepasare.
Primele tractoare, tulbura linistea desavarsita si ca un ceas desteptator dau trezirea naturii.
Brazdele de pamant jilav, ce se aseamana cu niste rauri de ciocolata, se intorc greoi cu celalalt obraz spre soare.
Intr-un ochi de apa, o vrabiuta se dichiseste pentru o noua zi. Isi clateste incet gatutul cu o picatura de apa si apoi parca pentru a-si drege glasul scoate cateva sunete.
Nemultumita de rezultat mai ia o inghititura, isi zburleste penele si cu capsorul ridicat mai incearca o data. Ei, de data asta chiar i-a iesit si e multumita ca va sporovai cat e ziua de lunga cu consoartele ei impenate.
Ca o oglinda mare, in care se reflecta chipuri nedefinite, cerul imbratiseaza toate formele din peisaj.
Natura s-a dezmortit si in plina sarbatoare, se pregateste pentru o noua zi!

Momente

Nu intalnim prea des pe cineva care ne impartaseste propria viziune despre ce am putea sa fim.
Si atunci ne hotaram sa riscam...sa incepem un nou drum. Sa simtim cum imprevizibilul ne izbeste de toti peretii mintii. Sa cautam si sa regasim clipa aceea in care totul este posibil, in care putem schimba tot ce ne face nefericiti.
Cu toate astea, in fiecare zi ne prefacem ca nu gasim momentul potrivit, ca el nu exista, ca ziua de azi este la fel cu cea de ieri si va fi la fel cu cea de maine.
Dar oare am stat vreodata sa ne gandim, ca nu trebuie cautat un anume moment, un anume pretext, ca pur si simplu trebuie sa cautam sa traim, si ca momentul acela magic se poate ivi in cele mai neasteptate clipe. Poate sa fie dupa ce am luat masa de pranz, sau dupa ce am coborat dintr-un autobuz aglomerat, sau poate intr-unul din cele o mie si una de lucruri ce ni se par aidoma. Ideea este ca acest moment nu exista decat un moment!

Picaturi

Ne aplecam din nou-nafara clipei

Ca doua randunele ce se zburlesc in soare

Ca doua umbre ce se imbratiseaza

Intr-o adanca neuitare.

Ramanem singuri cu linistea noptii

Cuprinsi de-aceeasi neputincioasa sfera

Privim prin noi spre-o lume necuprinsa

Spre a vedea ca-i totusi, efemera.

Dam drumul sperantelor de-nalt

Sa rataceasca-n voie prin vapaie.

Prin maini ni se strecoara un fior

Si transcendenta unui strop de ploaie.

Suntem atat de mici in necuprinsul nostru

Ca ni se pare-acum un strop de roua

Stralucoitor in vremi crepusculare

Neputincios in soare, necunoscut cand ploua.

Nestatornicie

Ce sa-ti spun? E o-ntrebare
Repetata fara rost
Peste timp m-as vrea aceeasi
Razvratita cum am fost.

Ne mai prididim cu scuze
Cand e vorba de vre-o treaba
Hai sa ne iubim frenetic
Cat mai vrem, cat nu e graba.

Hai mai lasa-ma o data
Sa te-adorm in leganare
Si-apoi sa ne pierdem iara
Intr-o lunga-mbratisare.

Numai noi in nemiscarea
Trecatoarelor clipite
Noaptea asta-i pe sfarsite...
Hai mai da-mi o sarutare!

Efemeritate

Cad stropi...Stropi de ploaie trecatoare...
Te ascult...Te ascult, suspin de-nsingurare...
Unde esti?...Unde? Tu vis indepartat...
Nu cred...Nu, ca te-am uitat...
Cad stropi...Stropi de roua argintata...
Pe camp...Pe campul tau de altadata...
Te caut...Te caut prin razele ce plang...
As vrea...As vrea in brate sa te strang..
Tarzii...Tarzii sunt noptile-nstelate...
Si reci...Si reci sunt clipele uitate!

Ssst!

Ssst!
Ne picura ploaia.
Priveste picatura
Ce se prelinge-ncet
Printre degetele
tremurande
Un strop de suflet
Ce sta sa cada
Ma priveste atent.
Si in secunda urmatoare
Imi ascund privirea.
Priveste-o!
A cazut.
M-am pierdut.

Printre ganduri

Nu vreau decat…

Sa te privesc

Cu un dor mut

Si plin de inteles.

Sa te privesc

Asa ca-n alte dati

Cand nu-ti ascundeai chipul

Dupa vorbe fara sens.

Sa te alint,

Tu sa-mi zambesti

Sa iti clipesc,

Tu sa-mi clipesti.

Sa nu-mi vorbesti

Sa nu-ti vorbesc.

Sa ne chemam

Prin ganduri

Sa ne soptim prin randuri

Al inimii consens.

Hipodromul iluziilor

Alearga, alearga
Prin mine, prin timp
prin anotimp
Prin cei ce suntem
Si am uitat sa fim
Deconspirate cai
Cu sufletul senin.
Flamande chipuri,
Flamande trupuri.
Fara varsta
sau inocenti din nou
Ne-mpiedicam, ne ridicam
Spre a renaste din copilarie
Si meritam aplauzele
auzului interior
si ale inimii
ce bate
pe hipodromul iluziilor.

Panza de paianjen sau doar suflet?

O biata musca picata in plasa paianjenului e femeia indragostita. Cu cat se chinuieste mai tare sa scape cu atat mai mult se incurca in itele perfect construite. Zvarcolirea nu o ajuta cu nimic, poate doar sa devina o prada mai usoara barbatului ce are in loc de suflet doar o panza de paianjen.
Nu era sigura daca citise asta undeva sau poate chiar asa simtea Ada, in timp ce alerga pe peronul pustiu sa prinda ultimul tren spre casa.
Se indragostise de el intr-o dimineata in timp ce-si sorbeau linistiti cafeaua. Si de atunci intrebari chinuitoare erau puse sub lupa sufletului in fiecare zi.
Fara sa stie cum si de ce int-o zi l-a intrebat "cu noi cum ramane", cu toate ca prefera sa simta si sa intuiasca decat sa intrebe...Ii spusese ca desi o place si o doreste foarte mult nu stie exact ceea ce vrea.
De multe ori i se parea ca nu era decat o cutiuta muzicala caruia el ii intorcea atent cheita atunci cand isi aducea aminte de ea.Si cu toate astea ea se incapatana sa pluteasca in plasa iluziilor. Nu-i iesea la socoteala de ce un barbat asezat, cu convingeri si experienta s-ar incurca intr-un simplu joc doar de dragul jocului.
Cauta atatea variante in mintea-i care-o luase razna " Poate el nu vrea sa se implice pentru ca ii e teama de ce ar putea simti" si pe de alta parte vorbele lui inca ii rasunau in timpane"ar fi mai bine s-o lasam asa". Adevărul cu care o ghilotinase ar fi trebuit să aibă tăria necesară de a rupe arcul. Ar fi trebuit s-o aducă la realitate, s-o sperie, s-o determine s-o rupă la fugă. Nu, nu poţi fugi de tine însuti. Odată ce te-ai înscris, nu poţi decât să mergi înainte, mereu înainte, de-ar fi să te avertizeze insistent indicatorul „Atenţie, cad suflete!”

cuvinte nerostite

Fugim de cuvinte, fugim de auzul vorbelor rostite.Si cu toate acestea cuvintele pot exprima ceea ce simtim. Poate de aceea ne apucam de pictura, poezie, muzica, pentru a lasa cuvintele sa prinda contur, sa le lasam sa pulseze prin propria lor viata.
Ne ascundem de noi prin noi si ne tradam prin prelungirea mainii.

Zambet tamp

De ce oare sentimentele se traduc in stari?
Stari nescrise, stari tampe ce te fac sa deraiezi de la comportamentul tau normal.
Te trezesti dimineata cu pofta de viata contrar zilelor cand iti venea sa arunci cu ceasul de toti peretii, lenevesti cu ochii inchisi si cu zambetul pe buze si nu grabesti nici un moment, de parca timpul ar sta sa te astepte pe tine.
In drum spre serviciu parca esti in transa. Cauti clipele petrecute in spatele ochilor inchisi,si asa te impiedici de-o bordura, uiti sa-ti cumperi tigari, mergi agale tu si cu zambetul tau si-ti amintesti cum cu o seara inainte nasturii bluzei se loveau de buricele degetelor lui.
Ajungi la metrou, sub euforia drogului de sentiment care se plimba de la inima la minte, de la ochi, obraji, buze,pana la degetele mici, si umpli tot acel vagon cu batai de inima, dar nu pentru tine ci pentru el si nimeni din jur nu poate banui care-i cauza zambetului tau tamp.
Doar tu stii ca e o dimineata plina de soare.

Suflete noi

De multe ori stau si ma intreb cum pot sa o iau mereu de la capat? De parca un burete invizibil absoarbe toate trairile refulate si lasa sufletul gol si curat pentru noi pecete.
Cate inimi am umplut pana acum si cate o sa mai golesc ramane inca o intrebare fara raspuns.
Mintea nu poate face niciodata diferenta intre realitate si iluzie. Ea poate doar sa reactioneze la gandurile cu care o hranim. Iar daca aceste ganduri sunt mereu optimiste atunci si sufletul se poate regenera.
E un posibil raspuns sau poate doar un experiment ce merita pus in practica.