XIII picaturi

E un tip ciudat! Asa nemetodic dar totusi flexibil. Lipsit uneori de coerenta, indescifrabil dar totusi atat de indestulator.

Si uite asa, te trezesti ca de-odata de undeva din intunericul sufletului, se naste speranta. Se tese usor ca o matase fina pana ce devine palpabila si trezeste toate simturile suspendate undeva in amorteala.

- Ai avea ceva impotriva sa ma saruti?!?

Am zambit ca imi citise gandurile si i-am raspuns prompt la intrebare…normal cu un sarut.

Parca incercam sa ne convingem ca ne-am gasit locul si totusi trebuia sa mai ajungem si pe la casele noastre.

Ne-am indreptat cuminti spre statia de autobuz lalaind o melodie ce ne ramasese in timpane.

- Ei, iata ca despartirea e aproape! Vine autobuzul 8!

-Mda, ce-ai zice s-o mai indepartam putin despartirea asta, ca doar nu ne-a intrebat si pe noi. Si apoi poti sa mergi si cu urmatorul, nu de alta, dar ma tot gandesc la …bancuta asta ca e si ea singura si neconsolata si n-ar fi frumos din partea noastra sa o ignoram.

- De acord! de dragul bancutei, o sa astept urmatorul autobuz!

Nu stiu daca frigul sau doar starea de fapt, imi infiora pielea. Aveam atatea nelamuriri in ceea ce ma privea ca paream a fi cu capul in nori.

Autobuzul era aproape gol si culmea eu ma simteam atat de plina! Cum se face cum nu se face, acum nu-mi mai dau seama.

Ciudata si rara intamplare cum ne-am intalnit. Acel parc si acea banca, acum atat de indepartate au fost martorii unei intregi recuzite de saruturi, imbratisari, zambete, batai de pleoape si chiar si lacrimi, un limbaj superior tuturor cuvintelor. Era o totala nebunie, dar care ne placea atat de mult.

douasprezece picaturi

Am coborat niste trepte si am intrat intr-o incapere luminata difuz, cu muzica in surdina si oameni ce abia se distingeau prin valurile de fum. Mi-a placut din prima clipa. Mi se parea ca locul se potriveste de minune cu starea mea, si ea nedeslusita.

Intr-o incapere era barul si o masuta, iar pe masura ce inaintai se iveau alte mese si alti oameni nedeslusiti.

Pe zidurile netencuite atarnau tablouri ciudate. Erau trei ferestre mici intredeschise ce dadeau spre strada.O data patrunsi acolo, lumea de afara nu mai era reprezentata decat prin pantofi de diferite marimi, prin glezne mai subtiri sau mai groase, prin mersul sprintar sau cadentat. Atat se putea descifra de aici. Dar nici ca ma interesa ceva mai mult. Nu mai trebuia sa-mi feresc privirea de ochi prea curosi si straini.

-Suntem in Art café, asa se explica prezenta acelor tablouri pe pereti, m-a lamurit el.

- E placut aici, poti sa savurezi o cafea in liniste si in acelasi timp sa admiri peretii!

-Pai cine zicea ca peretii nu au si ei sufletul lor!

- Stii, esti un ceva interesant! Imi placi!

Cand un barbat devine interesant in ochii unei femei, devine barbatul de care se indragostesc. Pentru ca undeva in subconstient incepem sa conturam o alta persoana. Incepem sa vedem un “ceva” care ne starneste curiozitatea, caci in lipsa acesteia toti ar fi la fel.

Si curiozitatea asta odata instalata naste, in acelasi timp dorinta de viata. Si asta simt eu dorinta de viata.

Dar ma intreb in acelasi timp daca nu tocmai aceasta curiozitate duce deseori la deziluzie. Om trai si-om vedea!

a...unsprezecea picatura

Mda, ma gandesc acum, ca e placut cand cineva se gandeste la tine.Cand stii ca merita sa traiesti si sa iubesti viata cu toate darurile si frumusetile ei.

Ziua se preschimba in noapte si noi ajungeam la un consens cu timpul sa se opreasca-n loc, doar atat cat sa ne dam seama ca am devenit atemporali.

Din ziua aceea am invatat sa fiu vie, sa inchid ochii si sa simt ca traiesc noua vieti intr-una.

Il priveam uimita cu ochii larg deschisi dar cu privirea nvaluita-n ceata. Si ma miram cum se poate oare ca doi oameni sa se inteleaga fara de cuvinte si doar din simple priviri.

Era o stare nefireasca.Sa simt ca ma intelege fara sa-I spun ce vreau, sa facem ceea ce simteam fara ca unul dintre noi sa ceara.

Singurul martor ce ne accepta tacerea si ne readucea la realitate era bancuta aceea din parc, ce devenea fie rece , fie calda, dar intotdeauna in concordanta cu starile noastre.

Ne placea sa ne redescoperim simtirile doar dintr-o privire.

-S-a facut cam racoare! imi zise el cald, ce-ai zice daca am merge la o cafea?

-As zice , ca nu beau cafea dar as putea sa beau altceva!

Ne-am ridicat, m-a luat de mana si am pornit prin parcul acum pustiu, spre o destinatie aleasa de el.

Luminile felinarelor conturau doua umbre ce pareau vii. Vantul misca ramurile ce pareau ca zambesc in urma noastra.

a zecea picatura

Hai sa stam putin aici pe bancuta asta, ca e tare frumos acum parcul!

Privesc uimita in jur, decorul se schimbase. Cum ajunsesem acolo? Pai nu stiu, ca pentru cateva minute am fost dusa cu pluta, pe noua ipostaza. Parcul era luminat difuz de soarele ce patrundea alene prin verdeata copacilor dimprejur, in schimb era o mireasma ametitoare in aer. Si nu e de mirare cu atatia tei !

Mi-am intors privirea, si el era acolo, langa mine, ne-am privit o clipa in ochi , ca si cum ne citeam unul altuia gandurile si ne-am sarutat. Trebuia sa ma conving cumva ca nu visez, pai nu! Si cum se zice de repetitie ca e mama invataturii, de ce sa nu mai fi repetat si noi putin!

Mare lucru nu ne spuneam unul altuia pentru ca ne intelegeam din priviri. Si de ce sa irosim atatea cuvinte cand nu-si aveau rostul. Mai bine le puneam pe foaie. Si asa facea, se uita la mine, scria, se mai uita cu coada ochiului si iar scria.Ce scria? Pai ceva de genul:

“ pe o banca intr-un parc

Stau el si ea

Ca doua vrabiute mici

Ce isi soptesc cu drag:

- as vrea sa te sarut!

- tu zici?

- Si eu te-as …dar pe obraz!

Uite asa s-au atins usor

Si s-au privit.

Cu ochii plini de-un dor

Pe care inca nu l-au intalnit.

Iar ea a zis apoi ca “ cip”

Si el ca “cip cirip”

Punandu-se pe rand de-acord

Despre un tril al lor.

Si cald, usor, m-a pupacit

Ma mangaie acum

m-alinta-ntr-un sarut

si vrea sa ma manance

a incercat, ii place,

o ador, e …dulce!”

a noua picatura

“Interesanta experienta”, ma gandeam eu, “ca sa vezi ce poate face si un pahar de buna dispozitie! Oare am stabilit sa ne mai intalnim, si daca da, la cat o fi zis? Eh, daca am uitat inseamna ca nu a fost atat de important. Hmm, da parca am scris ceva intr-un carnetel.” La ora sase in fata teatrului!” stiam eu de ce port un carnetel dupa mine, he he he, uite ca a fost util.

Mda, nu cred ca o sa ma duc, ca oricum nici el nu mai tine minte…sau? Daca o fi sa fie acolo dupa ce ies din tura, de la biroul de presa e ok, daca nu, e si mai bine, ca o sa ma duc pe la fete.

Acum gata cu asta, ca deja i-am acordat cam mult timp in gandurile mele”.

Ziua a trecut repede, ca am avut destula treaba. Nu ma asteptam sa vina si el la conferinta de presa, asa ca am fost luata prin surprindere. Nu i-am dat atentie si mi-am vazut de treburile mele. Si mai surprinsa am fost cand a intrat dupa mine la toaleta, m-a lipit de zid si m-a sarutat cu pofta. Ok, deci pana la urma ma intalnesc cu el si la ora sase! Sa mai aud ce mai are de spus! Ca tare bine o spune!

Si, cum zice cantecelul, ora sase a venit , omu negru n-a sosit! Asa ca n-aveam de gand sa mai astept si ma indreptam vertiginos spre trecerea de pietoni. Cand…ce sa vezi! Un buchet de trandafiri intr-o mana intinsa!

- Astia sunt pentru tine!

Cu obrajii rosii, albi, albastri, m-am fastacit cumplit in fata buchetului care pesemne fusese cules din gradina si ambalat asa frumos, doar pentru mine.

-Stii…eu…nu pot…

-Hai, sa nu-mi spui ca n-ai mai primit niciodata flori?! Ce te-ai rusinat asa, ca-s pentru tine! Un pupic pe obraz a fost multumescul de rigoare.

-Si acum, hai sa mergem!

-Sa mergem? Unde sa mergem?

-Pai stii, ca de obicei asa se face cand esti in mijlocul strazii!

Bine ca nu ma facusem de minune si mai mult de atat. De ce oare mi se parea ca toata lumea se uita la noi? Pentru ca nu mi se parea! Chiar se uitau!

Poftim tupeu! Sa ma fastacesc eu in fata lui! Eu, aia ce ma dadeam darza si rea. Nu-mi convine situatia, ca s-ar putea sa inceapa sa imi placa tipul si n'ar fi de dorit