Pana cand mi-ajunge vremea,
Daca-ar fi sa mai traiesc?
Pana cand m-ar duce zborul,
Daca-as vrea sa mai plutesc?
Pana cand mi-ajunge dorul,
Daca-ar fi sa te iubesc?
Pana cand ar fi parfumul,
Daca-ar fi sa infloresc?
Pana cand ar fi durerea,
De-as putea sa te urasc?
Pana cand as fi cu tine
De-ar fi sa ma amagesc?
Cat mai esti lasa-ntrebarea
Si traieste-ti orice clipa.
Sa nu faci, daca se poate,
Nici o scama de risipa!
Daca-ar fi sa mai traiesc?
Pana cand m-ar duce zborul,
Daca-as vrea sa mai plutesc?
Pana cand mi-ajunge dorul,
Daca-ar fi sa te iubesc?
Pana cand ar fi parfumul,
Daca-ar fi sa infloresc?
Pana cand ar fi durerea,
De-as putea sa te urasc?
Pana cand as fi cu tine
De-ar fi sa ma amagesc?
Cat mai esti lasa-ntrebarea
Si traieste-ti orice clipa.
Sa nu faci, daca se poate,
Nici o scama de risipa!
Atom Feed (xml)
Un comentariu:
Ar fi minunat, cred, dacă am putea face ca răul să fie parte din ceremonia unui bine. Şi mai cu seamă ţie ţi-ar fi de folos, Ada. Cum ar fi să poţi să prevezi faptele rele în aşa fel încât să le poţi recupera în slujba binelui. Să le...converteşti la bine!
Ce frumos stau gândurile în rimele tale?! Am recitit stihurile...
Îmi vine în minte o lege, o lege a fizici pe care am învăţat-o prin liceu probabil: înălţimea provoacă lungimea. Cu cât vrei să arunci o ceva mai departe cu atât trebuie să-i dai o alonje mai mare, să o arunci cu putere mai sus. Tot aşa şi senzualitatea simţirii provoacă şi dă aptitudine scrierii.
Şi încă ceva ce reiese de aici aproape mutatis mutandis: la ce e bună veşnicia fără iubire?
Mai scrie! Eu citesc... :)
Trimiteți un comentariu